Pasivitate reactivă vs. agilitate regională
De ce cred eu că modelul politicii externe a României ar trebui reevaluat din temelii?
„Nu avem aliați eterni și nu avem dușmani perpetui. Interesele noastre sunt eterne și perpetue, iar datoria noastră este să le urmăm.”- Henry John Temple, fost prim-ministru și ministru de externe al Marii Britanii (secolul XIX)
Tabloul politicii externe din Europa Centrală și de Est, bazinul Mării Negre și Balcani evidențiază o diferență fundamentală de stiluri strategice, apetit pentru risc și capacitate de a impune agende. Fiecare actor din regiune a dezvoltat, în timp, un stil caracteristic, mai mult sau mai puțin productiv, însă ușor recognoscibil.
Ce face România?
Modelul nostru este marcat de o aversiune structurală la risc și o doctrină a alinierii instituționale cvasi-automate la nucleul euroatlantic. De ani de zile, Bucureștiul practică o diplomație „pasivă”, dar eficientă în gestionarea crizelor, cum ar fi: facilitarea tranzitului de mărfuri, suportul umanitar, financiar și logistic. Această quiet diplomacy este lipsită total de inițiative vizibile, de capacitatea de a genera coaliții de voință sau de a ne promova agresiv prioritățile.
Adoptând strategia „elevului eminent” și a loialității absolute, Bucureștiul evită blocajele sistemice și/sau utilizarea veto-ului, mizând pe acumularea de capital de încredere pe termen lung la Bruxelles, Berlin și Washington. Este o pistă greșită deoarece acest capital este rareori (spre deloc) monetizat în concesii politice (așa cum s-a văzut în procesul trenant de aderare la Schengen sau Visa Waiver).
„Absența unei strategii proprii transformă o națiune din subiect al istoriei în obiect al geopoliticii altora. A confunda gestionarea pasivă a crizelor cu viziunea strategică este prima eroare a diplomației.”- Henry Kissinger
Cum se poziționează actorii regionali?
Polonia: La polul opus, Varșovia are un stil proactiv și de leadership, acționând ca un stat pivot și agenda-setter pe tot flancul estic. Folosind investiții masive în domeniul apărării (peste 4% din PIB) și inițiative regionale - Formatul B9, Inițiativa celor Trei Mări, Triunghiul de la Weimar - Polonia forțează limitele decizionale ale Occidentului și își proiectează o influență din ce în ce mai mare în mediile politico-diplomatice internaționale.
Ungaria are un stil tranzacțional și disruptiv. Astfel, Budapesta practică o politică externă de opoziție și veto sistematic în cadrul UE și NATO, combinată cu o strategie de hedging politic față de China și Rusia. Deși a fost izolată mult timp la Bruxelles, a obținut mereu concesii punctuale și o atenție disproporționată în raport cu importanța sa reală în plan strategic.
Bulgaria: prinsă între alinierea formală la deciziile UE/NATO și o dependență istorică și energetică profundă de influența rusă, Sofia suferă de o paralizie decizională. Instabilitatea politică și schimbările frecvente de guverne au împiedicat formularea unei strategii coerente de proiecție regională. Cu toate acestea, mecanismele financiare adoptate de Banca Centrală cu mult timp înainte, au favorizat și facilitat adoptarea Euro. Mai mult, strategia de securitate energetică se dovedește a fi mult mai articulată, având în vedere ca am ajuns să importăm electricitate de la ei (!).
Republica Moldova: chiar dacă nu este membră UE și/sau NATO, s-a proiectat ca un actor hiperactiv, mai ales în zona diplomației de criză în toată regiunea. Astfel, Chișinăul a reușit să convertească vulnerabilitatea sa geopolitică directă într-un narativ de urgență de securitate europeană, dovedind o agilitate comunicațională și o claritate superioare tuturor resurselor sale materiale. În plus, caracterul oportunist al tuturor guvernărilor (indiferent de culoarea și orientarea geopolitică) de după 1991 a reușit să facă din vecinul de la Est un beneficiar constant de granturi și alte forme de ajutor.
Ucraina: Relația bilaterală a fost marcată timp de trei decenii de un contencios profund și de o abordare rigidă din partea Kievului (litigiul de la Haga privind platoul continental din Marea Neagră, adâncirea unilaterală a Canalului Bâstroe, Legea Educației din 2017 care a restrâns drepturile minorității române sau dosarul nesoluționat Krivoi Rog). Ca atare, înainte de război, Ucraina ocupa un loc „de onoare” alături de Federația Rusă, în galeria marilor inamici ai României. După februarie 2022, sprijinul Bucureștiului derivă, mai degrabă, dintr-un calcul rece de securitate: menținerea Ucrainei ca tampon geostrategic vital în raport cu expansiunea rusă. În paralel, Kievul a trecut la o diplomație de luptă hiper-asertivă, obligând partenerii occidentali să se raporteze direct la prioritățile sale existențiale.
Turcia Este un actor regional major ce combină atât hard power-ul cu medierea tranzacțională, condiționând strict dosarele de securitate de interesele sale naționale.
Serbia practică un joc de balans geopolitic între UE, Rusia și China, refuzând alinierea la sancțiunile împotriva Moscovei și oferind un cap de pod pentru investițiile chineze și ungare în Balcanii de Vest (Axa Budapesta–Belgrad). În raport cu România, relația rămâne cordială dar decuplată de la un proiect strategic comun, Serbia privind spre Budapesta și Beijing pentru marile investiții de infrastructură. De altfel, România nici nu prea are ce să ofere în acest domeniu, fiind ea însăși rămasă în urma tuturor celorlalte state UE.
Federația Rusă este, fără îndoială, factorul disruptiv primordial și amenințarea existențială la adresa securității Mării Negre și a Flancului Estic. Moscova își proiectează influența prin război convențional, atacuri hibride, șantaj energetic și război cognitiv, vizând destabilizarea Republicii Moldova și blocarea ancorării euro-atlantice a întregii regiuni, din rațiuni strategice proprii.
De ce acest decalaj?
„Nu doar bogăția, ci independența și securitatea unei națiuni sunt direct legate de prosperitatea producției sale și de capacitatea statului de a-și proteja și proiecta interesele comerciale.”- Alexander Hamilton, unul dintre părinții fondatori ai SUA
Conjuncția naturală și necesară între reprezentarea politică și diplomația economică reflectă cel mai clar deficitul cronic de viziune al administrației de la București. În timp ce competitorii din regiune folosesc politica externă ca vehicul direct de sprijinire a capitalului autohton și de captare a investițiilor străine strategice, România a rămas captivă unui model pasiv și total necoordonat.
Dacă în regiune avem o combinație între stat și capital privat care concură în direcția expansiunii regionale coordonate, modelul românesc afișează un stat (reprezentat de zona politico-diplomatică) ce este decuplat total de capitalul privat autohton.
Polonia și Ungaria acționează după modelul outward investment. În ambele cazuri, statul finanțează și netezește calea campionilor economici naționali în regiune, și asta prin vehicule publice dedicate. Astfel, Budapesta a împins grupuri precum MOL, OTP Bank și altele în poziții dominante în Balcanii de Vest, în timp ce Varșovia garantează achizițiile regionale ale companiilor poloneze, mai ales din domeniul retail-ului, logisticii și procesării, prin instrumente de creditare a exporturilor și equity.
Ce facem noi? În primul rând, România preferă să se rezume strict la oportunitatea geo-economică directă, adică, mai pe șleau spus, câteva proiecte mari și late care vizează unilateral Republica Moldova. În schimb, marile grupuri private românești (cum ar fi Dedeman, Digi, Bitdefender sau UiPath) au reușit o extindere pe plan internațional, însă complet decuplate de aparatul diplomatic sau financiar al statului.
În ceea ce privește investițiile străine directe, Ungaria și Polonia derulează un pitching direct atât la nivel de șef de stat și de guvern, oferind pachete integrate, subvenții agresive și infrastructură pregătită în avans pentru mega-proiecte industriale, cum ar fi: facilități de producție a bateriilor pentru mașini electrice, uzine de asamblare auto, industria semiconductorilor, precum și centre de cercetare-dezvoltare.
La polul opus, România atrage investiții în principal prin forța inerțială a pieței interne și resursele disponibile, însă ne lipsește cu desăvârșire o agenție națională de tip one-stop-shop capabilă să ofere predictibilitate și o viteză mai mare de procesare a tuturor cererilor din partea investitorilor străini.
Care ar fi matricea optimă pentru noi?
„Eficiența înseamnă să faci lucrurile bine; eficacitatea înseamnă să faci lucrurile care trebuie. Strategia fără o mecanică instituțională impecabilă de execuție rămâne o simplă intenție pe hârtie.”- Peter Drucker, cunoscut scriitor și teoretician al managementului din secolul XX
Soluția pentru depășirea impasului nu constă în copierea integrală a unui singur model, ci mai degrabă aș merge pe o combinație a alinierii strategice poloneze cu modelul mecanicilor instituționale ungare.
Spre exemplu:
Modelul polonez are ca strategie un fond unificat de dezvoltare, injecții de capital (equities), ancorare euroatlantică, precum și concentrarea asupra activităților din zona reconstrucției și asistenței.
În paralel, mecanica ungară are ca principale elemente tactice fuziunea între diplomație și comerț, KPI-uri comerciale pentru întregul corp diplomatic, dar și focalizarea pe nișe regionale.
Cam asta ar trebui de fapt să însemne reforma diplomației economice românești: o combinație între cele două - abordare strategică de tip polonez și tactică pe model ungar.
Radiografia blocajului de la București: care sunt cauzele structurale?
În ultimul deceniu, administrația centrală de la București s-a remarcat în primul rând prin pasivitate, reactivitate post-factuală și amatorism. Aceasta este deja o frână structurală adânc înradăcinată. Nu este doar un eșec de voință politică, ci rezultatul unui mecanism de autoconservare instituțională generat de patru factori:
Teama de semnătură și aversiunea la risc: Cadrul legislativ opac și presiunea organelor de control (aka frica de DNA) au transformat inacțiunea în singurul comportament birocratic care te ține pe partea sigură. Asumarea unui proiect mare sau a unei decizii financiare neconvenționale atrage riscuri juridice personalizate, determinând funcționarii să paseze responsabilitatea și să amâne la nesfârșit procedurile;
Eroziunea corpului tehnic: Deprofesionalizarea eșaloanelor 2 și 3 din ministere și agenții (prin numiri exclusive pe criterii de loialitate politică) a distrus aproape complet memoria instituțională și capacitatea de a redacta proiecte complexe, de a negocia clauze de offset în achizițiile publice sau de a derula un pitching internațional;
Cadrul decizional fragmentat: Absența unui consens transpartinic pe prioritățile naționale pe termen lung face ca la fiecare schimbare de guvern să se anuleze sau să se blocheze toate proiectele începute de predecesori, împiedicând astfel acumularea de capital instituțional;
Confortul alinierii automate: Administrația bucureșteană a substituit de mult strategia proprie cu o conformare pasivă la deciziile partenerilor externi. S-a mizat pe premisa eronată că un profil de membru/aliat obedient pe dosarele de securitate va aduce automat de la sine dezvoltare economică, fără a mai fi nevoie de protecția asertivă și diplomația economică agresivă.
Miza viitoare
Sub presiunea deficitelor structurale și într-o regiune caracterizată de o competiție acerbă pentru resurse, capital și influență, modelul românesc actual, bazat pe pasivitate și aliniere inerțială, este mai mult decât perimat. Este periculos.
„Înțelepciunea convențională din administrație ne învață că este mai bine pentru reputația și cariera unui funcționar să eșueze în mod convențional decât să reușească într-un mod neconvențional.”- John Maynard Keynes, unul dintre fondatorii macroeconomiei moderne
În lipsa unei reforme instituționale care să unifice instrumentele financiare și diplomatice ale statului în sprijinul capitalului privat, România riscă să rămână un simplu consumator de securitate și o piață de desfacere pentru actorii mai agili din regiune.
Ne dorim asta? Nu. Sau cel puțin refuz să cred că după 36 de ani de la schimbarea din 1989/1990, România ajunge în același loc de unde a pornit.
Lecția cea mai amară a acestei radiografii nu este că România a pierdut o cursă, ci că nici măcar nu a realizat că se afla la linia de start. În timp ce vecinii noștri își proiectează ambițiile cu un amestec de agresivitate, calcul cinic, metodă sau disperare existențială - dictând agende, cumpărând active și transformând diplomația într-un vehicul agresiv de capital -, Bucureștiul practică singura formă de politică externă pe care o stăpânește desăvârșit: administrarea solemnă a propriei irelevanțe.
Dacă vom continua așa, România va rămâne un simplu pion imobil, resemnat și impecabil aliniat, pe lângă care o întreagă regiune circulă cu viteză maximă, negociindu-și viitorul. În tot acest timp, pionul contemplează - într-o stare de beatitudine vecină cu nebunia - liniștea din sala de așteptare a istoriei.